Viața la ocean | ultima parte

30 septembrie. Este ultima mea zi în Dewey Beach, locul care pentru mai bine de trei luni mi-a devenit casă. Este ultima zi de muncă, ultima zi pe care o petrec alături de oamenii care în această vară mi-au fost mai mult decât colegi de bucătărie. Este ziua pe care o așteptam cel mai mult, dar care în același timp, cu fiecare oră care se scurge mă lasă cu un gust amar.

Schimbarea locului de muncă, deși una necesară pentru îndeplinirea țelului cu care am venit aici, m-a făcut să mă simt și mai departe de casă. Dintr-odată, orele întregi de vorbit în română cu cei 10-12 conaționali din bucătărie s-au transformat în câteva minute, seara, în camera pe care o împărțeam cu doi alți români. La noul loc de muncă eram singurul străin. De altfel, sunt primul student cu viză J-1 care a lucrat pentru ei. Căldura cu care m-au tratat însă colegii, de la cei din bucătărie, la ospătari și manageri a compensat toate lucrurile la care renunțasem. Am avut norocul să lucrez alături de oameni deosebiți, care te fac să uiți că ești la locul de muncă.

Cât despre marele meu vis, AM REUȘIT. 984 de ore de muncă au fost necesare pentru a-mi pune visul pe roți. La propriu. A fost, în adevăratul sens al cuvântului, o luptă cu mine însumi, atât fizică, dar mai ales psihică. Aceea de a fi calculat și disciplinat, de a nu te uita în jur, de a nu fi distras din calea ta. Pentru că atunci când alții se distrează, tu trebuie să te odihnești pentru următoarea zi. Pentru că atunci când alții călătoresc, tu lucrezi pentru a-ti atinge scopul. Pentru că atunci când alții au una sau două zile libere pe săptămână, tu abia îți permiți una într-o lună.

Abia aștept momentul in care mă voi urca în avion cu destinația București. Cu toții simțim asta. Dorul de casă ne apasă din ce în ce mai tare, indiferent de cât de bine ne-am simți aici. Abia aștept să îmi strâng în brațe prietenii, care mă așteaptă nerăbdători după o vară în care ne-am văzut doar pe ecranul telefonului. Abia aștept să adorm în mașina tatălui și să mă trezesc la acasă la Craiova, după ce văd apusul pe autostradă.

România, te iubesc prea mult încât să nu îmi doresc să mă întorc la tine.

Leave a Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.