Când te naști pentru a doua oară

19 aprilie. E puțin trecut de ora 4 după-amiaza, iar eu mă îndrept spre Delta Dunării, acolo unde noi, românii care am lucrat astă-vară în zona Rehoboth Beach ne-am dat adunarea la malul Dunării, pentru a ne lua rămas bun (sau la revedere, după caz) lui Jeff, americanul care s-a îndrăgostit iremediabil de țara noastră și de oamenii ei.

Numai că înainte cu mult de ajungerea la destinație, viața avea să îmi mai dea o lecție. Încă nu știu cum să o denumesc, dar faptul că sunt aici și scriu despre asta cred că o descrie cel mai bine.

Nu am realizat ce noroc am putut să am atunci când am ieșit fără nicio zgârietură din mașină. Nici măcar după ce am văzut cum arată. De fapt, mi-au trebuit câteva zile bune numai ca să ies din șoc. Abia apoi am putut să analizez la rece cele întâmplate. Credeam că prietenii exagerează, bucurându-se atât de mult să mă vadă viu, înapoi la cămin. “Adică, cum? Normal că sunt viu. Cum altfel?”. Credeam că și pe ei i-au șocat pozele cu accidentul și nu gândesc limpede. Adevărul este că ei au văzut totul cât se poate de limpede. Un accident frontal cu un TIR, pe autostradă, la o viteză de 80 km/h. O mașină obișnuită, cu sisteme de siguranță de clasă medie, care însă și-au făcut treaba ireproșabil. Și mai este ceva. Un TIR care avea în partea de jos o bară de siguranță, care m-a împiedicat să intru sub roțile lui și sub remorcă. O bară în a cărei lipse orice sistem de siguranță ar fi fost depăsit.

Mai mult decât o lecție pe care o învață orice om dintr-un accident, aceea de a fi mai atent, căci de viteză excesivă nu a fost vorba, eu am învățat mult mai mult decât atât. Am învățat că în unele momente experiența unui om nu mai face diferența. Iar în acele momente suntem cei mai vulnerabili. Pentru că suntem oameni. Și cel mai important: am învățat că Îi suntem datori să arătăm anumite lucruri la moment potrivit. Să ne arătăm iubirea oamenilor pe care îi iubim înainte să fie prea târziu. Totodată am învățat că am prieteni care mă iubesc mai mult decât credeam. Și în același timp oameni asupra cărora nu mai trebuie să îmi îndrept atenția.

Recunosc, zile la rând am stat cu ochii umezi ascunși în pumni, gândindu-mă la mașină. La vară de 13 ore de muncă pe zi, 6 zile pe săptămână. Atunci încă nu eram sigur dacă se mai poate repara sau nu. Mai mulți prieteni mi-au sugerat să o vând fără să stau pe gânduri și să îmi cumpar alta. Apoi mi-am luat inima-n dinți și am coborât în parcare să ridic capota.

Știu, arată oribil, dar se putea mult mai rău. Și nu vorbesc doar de mașină. La un calcul rapid, mi-am dat seama că va necesita vreo trei săptămâni de muncă în America. Apoi, am realizat un alt lucru important. În urmă cu un an, când mă pregăteam să trec Atlanticul și să încep munca pentru mașină, îmi imaginam deja cum îmi doream să arate. Neagră, cea mai puternică motorizare din serie, de 150 de cai și cât mai joasă, cât mai aproape să muște din astfalt. Până la urmă, am ales frumușica asta albastră, de 120 de cai. M-au încântat dotările full option din interior, scaunele de piele și faptul că a fost întreținută foarte bine. Am mers până la Vaslui pentru ea. Iar acum, ținând cont de toate acestea, întrebarea este de ce să muncești din nou până la epuizare doar pentru a o readuce la starea inițială, când poți să profiți de această cumpănă și să o transformi în mașina pe care ți-ai dorit-o de la început? Harder, better, faster, stronger. Vectra se întoarce.

Tot răul spre bine.

Leave a Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.